Durerea mea tace. Durerea mea nu tipa. Durerea mea imi tine sufletul in brate si-l roaga sa mai doara putin. Sunt casa durerii mele.

Durerea mea sunt eu.

As vrea sa fiu un DA prin care sa-l afirm pe NU. Cand sunt sincera cu mine? Oscilez intre diverse circumstante zilnic. De parca as avea timp. De parca timpul e de partea mea. De ce eu sunt eu? De ce eu sunt eu? De ce eu sunt eu? De ce uneori simt prea mult? De ce uneori nu simt deloc? Am obosit. Sunt obosita. Uneori nu e indeajuns de multa durere. Sunt atat de obosita. 

Am pasii indreptati spre alt univers

Ma constrange viata

Ma izoleaza peretii propriei minti

Si nu ma lasa sa scap

Sa fug

Sa plec

 O camera goala, rece, peretii gri, semiobscuritate.

Eu, intreaga, intinsa pe jos. Asteptand. Tot timpul asteptand.

Nu vine nimeni. Rasuflu usurata. Sunt in siguranta.

Nemiscata.

Se deschide usa. Intra un el. Se apropie. Inchid ochii. Nu spun nimic. Asteptand.

Ma priveste de jur imprejur, ma masoara cu pasii, ma adulmeca curios. 

La inceput se aseaza langa mine, pe spate. Respira. Respiram impreuna, pare ca vom respira un timp impreuna. Ma tine de mana. Il las. Un timp. Se plictiseste in linistea mea.

Se ridica in capul oaselor si incepe sa ma cerceteze. Ma dezbraca. Ma admira. Ma venereaza. Apoi se plictiseste. Din nou. Nu-i mai e indeajuns ce vede, ce simte. Vrea sa ma aiba cu totul. 

Imi diseca parti din mine. Incepe sa-mi caute sub piele ramasite, sa vada daca poate lua mai mult. Tac. 

Intra pe sub pielea mea. De parca i-as apartine cu totul. Nu e indeajuns. Nimic nu e indeajuns. Imi calca pe sub piele cu grija, in speranta ca va gasi si mai multe raspunsuri. In clipa in care nu mai gaseste nimic, isi incalta bocancii si umbla prin mine. 

Isi pune pe buze cuvintele cele mai dure, cele mai infricosatoare pentru mine si atunci ma sperii. Atat de tare incat nu mai pot sa ma impotrivesc. Imi despica craniul si ajunge la cel mai de pret lucru al meu. 

Si cauta, cauta, cauta. Si ia, ia tot ce gaseste. Nu vrea sa lase nimic neatins. 

Nu am putere sa ma razvratesc.  

Dupa ce imi murdareste fiecare parte din mine, mai trece odata, sa se asigure ca nu lasa nimic in urma. 

Pleaca. 

Raman nemiscata.

Cu o rana deschisa din crestet pana in talpi.

Despicata de o iubire.

O alta iubire. 

Transfigurata.

Infricosata. 

Ranita.

Asteptand.

Eu, in jumatati, intinsa pe jos. Asteptand. Tot timpul asteptand.

Nu vine nimeni. Rasuflu usurata. Sunt in siguranta.

Nemiscata.

Se deschide usa. Intra un alt el. Se apropie. Inchid ochii. Nu spun nimic. Asteptand.

Ma priveste de jur imprejur, ma masoara cu pasii, ma adulmeca curios. 

La inceput se aseaza langa mine, pe spate. Respira. Respiram impreuna, pare ca vom respira un timp impreuna. Ma tine de mana. Nu-l las. Mana mea nu mai vrea sa se deschida din nou. 

Pare ca intelege. Se ridica si ma priveste de jur imprejur. Pare ca intelege. Incepe sa-mi mangaie ramasitele corpului, parca cu dorinta de a le suda, din nou, impreuna. 

Doare. Respir. Spune cuvinte frumoase, imi mangaie auzul. Incearca sa-mi linisteasca durerile. Dar nu-l cred. 

Continua, curios, sa ma cerceteze. De parca n-ar mai fi fost niciodata martorul unei nedreptati. Meticulos, incearca sa-mi aseze rana cu rana la locul ei. Incearca sa ma vindece. Incerc sa-l cred. 

Se mai urca cu bocancii din cand in cand pe mine, dar nu atat de des. Atat de des incat sa fie sigur ca nu pierde, ca nu ma pierde. 

Ma priveste in ochi si ma alina cu fel de fel de vorbe pe care sufletul meu isi dorea de mult timp sa le auda. Incerc sa-l cred.

El redeschide rana. 

Din crestet pana in talpi. Despicata de o iubire.

O alta iubire. 

Transfigurata.

Infricosata. 

Ranita.

Asteptand.

Eu, intinsa pe jos. Asteptand. Tot timpul asteptand.

Nu vine nimeni. Rasuflu usurata. Sunt in siguranta.

Nemiscata.

Se deschide usa, intra lumina. Intra el. Se apropie. Inchid ochii. Nu spun nimic. Asteptand.

Ma priveste de jur imprejur, ma masoara cu pasii, ma adulmeca curios. 

Se aseaza langa mine, pe spate. Respira. Respiram impreuna, pare ca vom respira mereu impreuna. Ma tine de mana. Il tin de mana. 

Rasuflu usurata. Sunt in siguranta.

Durerea unui parinte

Te uiti in ochi pierduti, in ochi goi, fata ti se arata schimbata, parca nici ridurile nu mai sunt atat de adanci, parca se transforma fiecare intr-o durere mai mult spusa decat nespusa. S-a oprit ingerul din zbor. Si a inceput viata. 

Ai vazut viata prin aceeasi ochi pierduti, goi. Ai vazut-o exact asa cum e. Fara masti, fara ziduri, pura, ai vazut viata invinsa. Capul sta plecat, si prin acea asezare a corpului, nimic nu mai ramane intreg. Intelegi totul. Traiesti totul. Fiecare moment, fiecare emotie. Nu mai ai putere nici macar sa te intrebi eternul de ce. Esti amortit, de parca s-ar fi asezat pe tine toata greutatea universului, de parca nu mai exista nimic in afara de tine, si tu ai ramas aici, sa suferi tot, sa duci tot. Si-ai mai duce inca putin daca ai sti ca asta ar fi salvarea. 

E atat de mult frumos intr-un chip indurerat. E beatitudine. E inxeplicabil, incat nici macar cuvintele nu ti le mai poti alege intelept, pentru ca nu-i nimic intelept in a pierde. 

Te zguduie durerea unui parinte care pierde. Insa ce iti face durerea unui parinte care e pe cale sa piarda? Te lasa mut, te face sa te indoiesti de tot ce exista, iti pune intrebari la care stii ca nu vei gasi niciodata raspunsul. 

Cand cineva iti vorbeste, il ai in fata, gura se schimonoseste sa rosteasca cuvinte si vezi cum ies si in loc sa te patrunda se disociaza. Tu esti ca un zid prin care nimic nu trece, se disperseaza fraze, propozitii, se impart si te ocolesc, nimic nu ajunge la tine. Intorci capul in stanga si in dreapta, frenetic, sa prinzi ceva, sa adaugi inca putin material de lucru in sinapse dar nu te poti misca, esti inert. Si vezi litere cum fug haotic de tine, cum se rastoarna de parca ar vrea sa-ti faca in ciuda ca nu le prinzi intelesul. Si te superi si incerci sa te gandesti, dar gandurile sunt haotice si fata e animata de o mimica prost aleasa momentului. Te uiti fix in ochii celuilalt incredintandu-i intelegerea ta, in timp ce esti blocat, dar derapezi prin amintiri si alte vorbe, mai mult nespuse. Zambesti sau plangi. De cele mai multe ori zambesti. In putinele momente in care plangi, lacrima, desi sudata de obrazul tau, te doare, parca se desprinde de pielea ta si ii simti greutatea. Iti place, dar te sperie, te sperie cat de mult poate fi totul. Si apoi sub forta gravitatiei cade, dar nu o auzi. Tot ce auzi e inceputul si sfarsitul. Sfarsitul iti rasuna mult timp in urechi, e ecou, ecou, ecou. E vocea acolo, care nu-ti da pace, pe care o vezi, o gusti, o mirosi, iei tot din ea si inca mai vibreaza sub atingerea timpanului tau. Si cuvintele celuilalt continua mult timp sa treaca observate pe langa tine. Prin tine trece doar ce-i suferind din celalalt. 

Nu te iubesc…eu te adio…

                Nu am îndeajuns încât să ne descriu…nu găsesc motiv mai întemeiat încât să-mi pronunț uitarea, nu știu în ce măsură să mai fiu ce nu sunt sau ce sunt, nu înțeleg, așa sunt, sau nu sunt…EU? Mă reprim, îmi aleg cuvinte pentru a mă detașa de tot ce există și mai ales de ce nu există, îmi aprind dorințe pentru a le reprima ulterior…totul ca să îngrop, totul pentru a nu mai exista…mă acuz pentru a-mi găsi scuze, mă tem pentru a nu face rău, nu mă găsesc oriunde m-aș căuta, mă urăsc, mă urăsc, mă urăsc…și mai târziu? Mă urăsc din nou…sunt eu? Sau sunt tu? În ce mă găsesc? În ce m-am uitat? Unde mă uit acum? Unde mă uiți tu acum? Spre ce mă îndrept? Unde mă poartă pașii? Acum mai exist? Am existat de mult? Mă las? Mă părăsesc pe mine? Sau mă regăsesc pe mine? Spre ce mă îndrept? Îmi este cineva calea? M-am pierdut? Cu adevărat m-am pierdut?

                Am încercat să găsesc…momente, cuvinte, stări, apropieri, depărtări, ceva…orice, un ultim…să pot să scriu fără să gândesc…să mă absorb, să mă cuprind, să te cuprind, să ne cuprind…te-am găsit, oare? Te-am înțeles, oare? Te-am ascultat, oare?

                M-ai văzut? M-ai simțit? Te-am văzut? Te-am simțit? A fost un vis? E un vis? Ne-am regăsit? Ne-am căutat?  Sau am fost noi? Suntem acum fără noi? Sau am fost fără noi? Suntem acum fără noi? Sau suntem mai noi ca niciodată? Mă vezi? Mă simți? Mă îmbrățișezi? Ești aici? Ești aici? Ești aici? Ne-am părăsit împreună? Am convenit? Am fost tu, oare? Am fost eu, oare? Ai auzit? M-ai auzit? Te-am auzit? Te-am ascultat?

                Mă mai întrebi în gând? Te mai întreb în gând? Am înțeles? Te-am înțeles? M-ai înțeles? Ești tu? Sunt eu? Mă strângi în brațe? Te țin strâns? Ai vrea mai strâns? Nu e de-ajuns? Sunt îndeajuns? Ești îndeajuns? Te completez? Mă completezi…Mă lași și tu? Te las și eu…Cine-a greșit? Cine n-a spus? Cine a spus? Am fost eu prima? Ai fost tu primul? Am înțeles? N-am înțeles?

                Ai apărut? Ai dispărut? Vom mai răspunde? Noi vom mai fi? Te înțeleg? Nu te-nțeleg…Nici chiar acum? Poate acum?

                Ne-am abătut? Suntem la fel? Mă vei ucide? Te voi ucide? Nemuritori? Doar noi? E tot ce simți? Îmi vei da mai mult? Eu vreau mai mult? Te vreau cu totul…

                Tu mă mai vezi? Tu mă mai crezi? E tot în noi? Ne regăsim acolo? Ne revedem acolo?

                Tu mă mai vrei? Eu te mai vreau? Sunt eu? Ești tu? Ești din nou…tu? Sunt din nou…eu? Ce înseamnă? Ce nu înseamnă? Ce suntem? Ce nu suntem? Mă mai aștepți? Te mai aștept?

                Te vreau? Mă vrei? E gol? S-a umplut deja golul? Cu ce? Cu cine? Unde? Noi?

                Ești tu? Ești tu…

                Sunt eu? Sunt eu…

                Mă faci să mă simt ca și cu aș fi TOT într-un amalgam de nimic…

                Mă înspăimânți și…și mă distrugi…

                Ne place…Ție-ți place…mie-mi place…

                Ne-am regăsit…

                Acum…

                Ne-am regăsit…

                Într-un adio noi ne-am regăsit…

                Și e sublim…E tot…E tot ce n-am sperat…tot ce n-am așteptat, tot ce n-am prevăzut…

                Ne-am regăsit în ultimul cuvânt al morții…În tot ce nu există și pulsează-n noi…

                Ne-am regăsit într-un adio, nu în te iubesc…

                Nu e sublim?

                Nu e ceresc?

                Te știu? Mă știi? Într-un adio…Ne regăsim…

                Nu te iubesc…eu te adio…

            Am sufletul uscat, gol, încerc să tastez frenetic în ireal.        

Încerc să ne scriu, să rămânem impregnați, să nu ne pierdem.

            E amalgamic și mâinile-s de plumb, iar degetele, degetele-mi scapă.

Mă fredonez haotic, gând în gând, căci doar în gând mai vrei la mine.

            Tatuează-mă pe retină, doar astfel voi muri odată cu tine.

Eu iar nu știu să înțeleg ce-mi spune mintea și cum îmi joacă neuronii încolăciți.

            Și doar, doar m-oi regăsi în acel ultim.

Am obosit să merg de colo-colo, să alerg cu aceleași picioare, să spăl același păr.

            Aș vrea o doză de culoare și, iată, o cicatrice se desface.

Dar nu-s poet, nici vreun reprezentat al legii, sunt doar un biet, un biet ciclu de ne-nțelegeri.

            Ce-am vrut să spun? Nimic nu sunt.

Când mă voi despica de piele, putea-voi oare să gust din carnea proaspătă?

            Și dacă nu, e-n van toată osânda noastră?

Eu înțeleg nimic, nimic nu mă-nțelege.

            Voi spune oare tot ce simt?

Când spun ca mint?

            Vă veți juca cu mine? Mă veți fi personificat deja?

Eu sunt nimic, nimic nu e cu mine.

            Am obosit.

Te-aș mai trăi puțin, dar nu mă lași.

            Nu sunt nici da, ca să-l afirm pe nu.

Ne mai privim pe noi și-apoi ne transformăm în scrum?

            Eu, tu mai rămâi puțin.

Mă presar agale prin locuri fără drumuri, dar tu faci cale întoarsă.

            Nu mai vrei a mă urma.

Ultimatum

Ascult cum mersul din departe

Sfasie spatiul infinit

Si ma indrept iar catre moarte

Unde mi-e trupul linistit.

Privesc altaruri injghebate

In ochii celor ce acum se-nchina

Si le ofera demonilor nestemate

Fara a-si asuma un strop vina.

Ma-neaca zgomotul de fiara

Ce-l venerati si la apusuri

Si-mi amintesc de-acea povara

Ce sta ascunsa printre scripturi.

Ascundeti-mi acum si hrana,

Ce-o inveliti sublim sub piele,

Lasati in urma numai rana,

Cosciugului meu de nuiele.

Afunda gandurile intr-o carte,

Deschisa de intaiul chin

Promite-i, simplu, a mea moarte

Eului meu, un clandestin.

Nu mai negati pacatul de a fi,

Priviti in jur la tot ce nu mai este,

Si spuneti ultimul amin,

Inspre-ale cerului ferestre.

Dezleaga-ma de trup,

Fa-mi legaturi cu lumea,

Si-ngroapa-ma-n vazduh

Sa plang amarnic luna.

Iarta-mi pacatul de-a trai,

Fii cel ce nu m-asteapta

Si striga-ma in reverii

Cand eul tau iar ma reneaga

Asculta-ma cand nu iti spun

Atinge-ma-n visare,

Si lasa-ma sa-ti mai apun

Cand se va stinge-o lumanare.

Mai lasa-ma sa plang o data

Sperand ca n-o sa mai rasar,

Pe-a mortii tale treapta

N-o mai fi cale sa apar.

Si nu-mi privi doar ochii goi,

Hai, canta-mi nepasarea

Caci n-avem cum a nu fi doi

In umbra ce-mi urmeaza calea.

Caci iar pierdut-am tot

In disperarea mea desarta

De-a nu lasa al tau potop

Sa ma transforme intr-o stearpa.

Iar cand a mea dezamagire

Te va strivi de-a-ntregul,

Tu cauta-n a mea nestire

Slova ce-ti va rosti eternul.

Eu vreau sa nu ma mai cunosc

Iar tu ma stii de-a-ntregul

Si cand cu disperare ma-njosesc

Imi cauti nefirescul.

Iti sunt iubita, amanta si sotie,

Iar cand din suflet spui sa plec

Iti sunt firescul agoniei.

Oda

Iubitul meu, satul de toate,

Incununat de greul pamantesc,

Apune astazi a ta moarte

Si-ti cade totul prea firesc.

Iubitul meu, plin de mandrie

Schimbat de rana omenirii,

Te-asezi aproape de mizantropie

Cerand finitul nemuririi.

Iubitul meu, plin de pustiu,

Impovarat de anii vietii,

Mai scrie-ne “sa nu mai fiu”

In loc sa cauti noi directii.

Iubitul meu, cel imbracat in om,

Neantul te asteapta

Cand vei distruge ultimul atom

Din viata ce-o consideri stearpa.

Iubitul meu, impovarat de tine

Priveste toate ce-s in jur,

Si n-alunga ce-ti apartine

Cand stelele desarte te-nconjur.

Iubitul meu, cel atotstiutor,

Nu-ti sterge urma tot mergand,

Ci pleaca-ti ochii spre acel vizor

Unde te-asteapta ea razand.

Iubitul meu, ascuns in nepasare,

Canta-ti in versuri doar durerea

Si nu lasa lumea sa iti presare

Gandurile ce nu aduc uitarea.

Iubitul meu, cel gol, cel plin,

Cel ce plateste pretul procrearii,

Asculta glasurile ce nu vin,

Afunda-te-n dogma visarii.

Iubitul meu, cel plin de mine,

Asteapta-mi glasul in tacere

Si pleaca-ti rasul inspre tine,

Cand totul e intrevedere.

Iubitul meu, ascuns sub stele,

Mai stinge raul ce din tine,

In vesnicul suras de iele,

Te-apleaca spre uitari divine.

pistrui in timp

copilaria prinse glasul uitarii, de acum totul imi era necunoscut. pasisem pe un taram al maturitatii, degetele imi erau taiate de mii si mii de cioburi ale adolescentei, o adolescenta mioapa, ce-mi purta in stanga si in dreapta inima stoarsa ca o rufa intr-un cos plin de negru. ma presar in mici ganduri peste tine si-mi aprinzi cu o bricheta scanteia perfectiunii. de acum ma puteam transforma in orice, eram langa tine si imi era deajuns, nu mai conta ce eram, ci ce voiam sa fiu: un tu in noi.craca ce-mi atarna deaspura pieptului ma indeamna sa-mi scriu pacatele in foi lucioase de ziar si sa le impregnez adanc intr-insa. refuz. exasperarea cuprinde intreg continutul sau si-mi murdareste obrazul cu sange. eram insemnata, insemnata de o fiinta purtatoare de maron impregnat in mov. cerneala ce mi se revarsa din adancuri imi izbucneste dinlauntru, obligandu-ma sa ma aplec in fata maretiei sale. nu-mi incapeau in ochii larg inchisi toate cuvintele ce voiam sa le aud si sa le vad. urechea dreapta imi era martora, insa cea stanga ma parasise de mult pentru a-si trai vesnicia in tine. pielea imi era dezgolita fin de adierea glasului tau ce-mi intrerupea circulatia. sangvinul o luase razna, imi curgea prin vene un sange moale, risipit prin toate adancurile. imi strabatea in lung si-n lat sufletul, la fel cum o faceai tu odata. parca voia sa te urmeze, oarecum ii erai dusmanul de temut, pentru ca ma detineai. stia ca in fata perfectiunii tale va avea de pierdut, ma va pierde pe mine asa cum se va pierde pe el.imi eram umbra la fiecare pas, la fiecare colt de apus, in fiecare zambet al cerului asupra puerilului pamantesc. de cata durere mai aveam nevoie pentru a-mi subestima trecutul, pentru a-ti venera tie, intreg universul? eram un disc, un disc ce se invartea prea repede, din cauza ta, inima nu-mi mai era stapana sufletului, te impregnasei adanc in mine, voind parca sa ma sufoci cu atata dragoste. gardul cedase deja de prea mult timp, imi suflase in stele ultimul cuvant asupra-ti si ca un colb de primavara imi incetosase privirea. narile nu-ti mai simteau decat parfumul alb de 6 mai. sub unghie se cuibareau fel de fel de sentimente razvratindu-se impotriva ta, impotriva dumnezeului meu. parul isi stransase catrafusele si plecase. cat il asteptasem sa creasca, cat de multa dragoste ii sadisem la radacini pentru a-mi infrupta dorinta arzatoare a sfarsitului meu. totul ma parasea. inelul se simtea stingherit, pana si pielea vorbea sa plece in cautarea unui loc mai bun. nu suporta sa fie arsa in fiecare secunda din viata de gandul ca nu va mai fi, nu va mai fi ce? eram goala in mijlocul unui pustiu de ger, imi simteam pieirea aproape, dar speram. eram plasata intr-un timp si spatiu diferit, necunoscut mie. dar speram..

femeia aceea 2.

o văzusem din nou, acum mai rănită că niciodată. se sfia să-mi arate o unghie din durerea ei tocmai pentru a nu-mi porvoca milă. stătea ascunsă pe sub pietricele de nisip şi-l cauta cu privirea prin fiecare colţişor de geană. îl aştepta nerăbdătoare să-i spună că i-a fost atât de dor, însă era în van. vlaga i se scurgea prin sudoarea ce părea a nu-i da pace, iar cu o atingere a degetelor pe piele, oftă. confuză, ridica din umeri când era întrebată ceva, parc-o dureau şi vorbele adresate, voind doar să se închidă într-un loc pur, neatins. ridicându-şi picioarele din nămolul durerii se sui nimicitor de suferindă pe bicicleta ce părea a nu-i mai susţine durerea. îşi puse hăţurile şi începu a trage de nebuloasa agonie. deşi nu-şi ducea capul în urmă şi privea înainte, erau clipe când vântul îi durea urechile şi priveliştea ce i se afişa îi străpungea ochii. văzându-se nevoită îşi plecă capul înaintea asfaltului încins de căldura de peste 35 de grade ce-i ardea în fumuri curcubeiate picături din durere. se opri când simţi că greşeşte urmând goana după el. în minte imortaliză scene-n doi, îşi curse lacrimile şi plecă mai departe. simţea cum se scurge printre cablurile de la frână şi cum îşi pierde degetele de pe ghidon, dar continua. ajunsa-n faţa oglinzii se privi mai mirată ca niciodată. deşi nu folosea machiaj pentru a-şi ascunde imperfecţiunile, părea că-şi umbrise ochii verzi cu tone de negru. tentaţia de a-şi şterge faţa îi lumină calea. pe o dischetă puse demachiant şi începu. încerca a se urzica, a se îndurera singură pentru a-şi uita durerea de el însă dădu greş. umbrele nu se şterseră şi nici durerea nu fu alungată. nu-i rămăsese decât să-şi ceară iertare. cu gura uscată de dor de săruturile lui, şopti, înghiţindu-şi saliva proaspătă: "iartă-mă că te divinizez, iartă-mi păcatul strigător la cer..."

femeia aceea.

fusese invitată la o cursă de cai, numai că era diferit, acum ea trebuia să fie unul dintre ei. îmbrăcată de gală, purtându-şi tocurile veşnice cu toc de peste 15, alerga confuză. la fiecare firicel de nisip se împiedica şi-şi julea genunchii. nu practica de drag acest sport, însă pretindea că da, cu toate astea, mânerul genţii aplicat pe pielea-i măslinie, se rătutea spre şoldul bine conturat. nu pronunţase nimic, doar îşi muşca buza de sus, atârnându-şi gândurile peste umăr. pretindea că se afla într-o altă era unde tocurile sunt făcute pentru a călca lumea-n picioare, nu pentru a se afunda în nisipul ce părea c-o acoperă. măştile costisitoare pentru care făcuse atâtea economii se impregnaseră în colbul înăbuşitor nemaifiindu-i de folos. dar continua, pentru ea nimic nu era imposibil, nici măcar joaca de-a caii. se menţinea pe primul loc, aşa cum fusese obişnuită, cu toate că nările-i erau înfundate, gura uscată, iar genuflexiunile pe care le făcea înainte şi-napoi păreau să strige: "Stop!". nu-şi dorea decât să-şi înfrupte auzul cu aplauzele şi respectul celor ce-o priveau, ridicându-i fiinţă-n slăvi. ea, cea care nu se folosea decât în scopuri bine conturate, ajunsese acum una cu omul de rând şi tot nu voia să renunţe. închizând ochii îl văzu pe el şi muza-i fu şi mai prăpăstioasa. îl văzu târându-se la picioarele ei, implorând-o să-i accepte coatele pe masă şi buzele pe ale sale, dar în zadar. umilinţa lui fu şi mai mare când văzu că tocul cui atinge buza de jos a altui bărbat şi nu a lui. i-ar fi suportat oricâte toane prost regizate, orice gest făcut în inutilitate, însă refuză. dori să-şi continue cursa ca şi cum ar fi alergat spre mai bine, spre mai multă fericire, spre viaţa pe care şi-o dorise. îşi amintea doar trădarea şi cum cu lacrimi îşi îneca sufletul, fără a avea colac de salvare, fără ca el să facă un pas să stingă marea. acel bărbat cu care şi-ar fi împărţit fericirea, pentru care se ruga să-i fie bine era acum doar nisipul peste care călca învingătoare cu toată greutatea suferinţei sale. căci ea nu era decât de 1,58 şi 46. cu ce forţă să acţioneze dacă nu cu cea cu care a fost sculptată Ana lui Manole? perfecţiunea pe care o simţise atunci când o zidise-ntre coasta şi inima lui era că va fi în el pentru totdeauna, aşa cum îşi dorise.

pas

să nu mă laşi că vezi bine că fac o reverie din neverosimilitatea pe care mi-o laşi când pleci.
la fel de bine nu-mi pot imagia să-i sugerez unui pictor să-mi deseneze nudul unei sfinte.
nu-mi jongla mâinile în diferite direcţii, ci poartă-mă drept haine, exact cum m-au lăsat sfinţii nemuritori.
ancorează-mi bărcile printre sutele de oameni ce colcăie pe strada putrezită de mirosuri anonime.
seacă-mi bălţile ce-ţi sting vorbele-n gratuitate ş-atunci te vei simţi vinovat de moartea unui geniu pustiu.

"Căci dacă tu nu eşti, eu sunt cu tine."

Încercam din nou în nebuloasa agonie ce mă silea de puteri să-mi înţeleg iubirea pentru el. Cum de eram însetată de cunoaşterea sinelui său mai mult decât prevede legea? Îmi rezemam la ore târzii capul deaspra luni şi-mi curgeam absentă lacrimile în dorinţa că el va fi una dintre ele. Citind cărţi despre-o dragoste apăsătoare, ucigaşă de sentimente, ininteligibilă la momentul dat, nu-mi imaginam că voi juca rolul personajului principal în propriu-mi film, nici atunci şi nici măcar acum.
Noi femeile, în prezenţa dragostei, ne frângem oasele şi inimile şi ne dăruim integral, căci încă n-am învăţat că este catastrofal să-ţi recompui fărâmiţele după ce-au fost distruse de el. Şi tot învingem, nu?
Cu toate cele spicuite, n-am să ne-nţeleg de ce ne îngenunchem în faţa lor ca în faţa unui templu, balanţa atârnând aproape mereu în favoarea lor, a bărbaţilor, a celor ce ne fac cele mai fericite fiinţe inexistente.
"Să nu mă laşi niciodată...", se umilea cu faţa-i predispusă la un amalgam de lacrimi, iar el, cu o durere de început de viaţă, ca unei confidente, o venera pe cea care-i era muză, şoptindu-i: "Niciodată, promit!"

CUNUNI

E vorba că-n zilele în care sunt departe, iremediabil de altfel, nimeni nu-mi leagă la cap eşarfă albă pentru a le da de înţeles celorlalţi că sunt moartă. Sunt moartă în întregime, fără să-mi pese că  m-am jertfit cu nonşalanţa care a împins-o pe propria-mi mamă să copuleze, să-şi stoarcă pântecul timp de 9 luni de zile pentru a mă crea. E ca o metamorfoză incomensurabilă, de o gravitate pe care o poate înţelege numai pământul călcat de piciorul unui nou-născut. Căci m-am reîncarnat din nefiinţă, din vanul care mă trudea zilnic înainte de el.

În astfel de momente, îmi aşez, rezemată de capul podului, picioarele în apa mării şi suflu în ea pentru că mă arde

beatitudine lirica

am inundat Pământul

mintea: te rog eu să nu mai suferi

sufletul: mă rog eu să nu mai sufăr

e 9 si e noapte

Am ramas aici, nemiscata, asa cum ti-am promis.. 
conturandu-mi plauzibilitatea m-am supus. Insa tu nu ai facut decat sa ma uiti acolo, sculptata de mantiile tale perfect, in toiul noptii, gandind la ce-o sa fie.. 
n-o sa mai fie.. 
AZI, moartea a parasit viata.

Te-am facut sa vii si morti, inspirata de un gand efemer de miazazi si mi-ai sarutat pleoapa sangeranda.. dar ai ales sa pleci si m-ai uitat acolo, singura, fara lumina.
Geamana mea te cere, iar eu, din iubire te las, iar tu, tot din iubire, prea multa, pleci.
Ai incercat sa ma si saturi de tine, pacat.. ata de mult pacat, incat nu-l pot cuprinde.
Ti-am spus doar sa mai incerci odata, insa, in infantilitatea zilei ti s-a parut stupida ruga mea.. 
si-atunci m-ai stins.
Sculptura ta ti se prelinge printre degete acum, ti-e greu sa vezi? Dar tu nu vezi.. tu doar observi.. de ce incerci sa ma tot construiesti din mii de lut, cand stii...? Ca tu cu sufletul mi te-ai plecat si n-ai spus ca te mai intorci? 
Dar eu te-am asteptat.. prea lancinanta despartirea.. si plecarea-n fata muzei.
Iar ce-a ramas de dupa tine, a plecat si ea.

E-n doliu

tigarile ce-i pecetluiesc buzele le cumpara-mbracate-n negru, 

ea-ti tine doliu sfant, de maica.

8:00

Sunt putine femei care nu vor sa sufere din dragoste. Majoritatea dintre noi suntem lipsite de coloana vertebrala in iubire, cel putin in primii ani. Ne articulam la fiecare vorba si managiere venite din partea celui venerat si refuzam sa ne dam seama ca nu ni se acorda aceeasi atentie, aceleasi vise..refuzam si ne daruim prea integral, prea fara masura. Uitam adesea sa ne punem in balanta cu cel de langa noi, sa vedem a carui iubire cantareste mai mult. Si atunci ne pierdem. Ne pierdem de noi insine, ne autocorectam la fiecare cuvant ce il deranjeaza pe el. Si din acel ceas el devine EL. Si e catastrofala prabusirea in absenta coloanei vertebrale, dar ne e dat sa ne pastram principiile, sa ne urmam cusurul vietii fara compromisuri, fara ore pierdute in singuratate..insa pierdem din ce in ce mai multe. Incercam sa ne dam seama unde ne-am pierdut si incepem sa ne cautam absent printre florile primite ieri, printre teancul de scrisori ce asteapta inca nedeschise, poate, poate, ne-am ratacit pe acolo. Si nu ne gasim..atunci ne dam seama ca nu mai avem pe cine sa iubim si ii oferim tot amalgamul de sentimente celui de langa noi. Si-i dam tot..de la suflet pana la ciorapii din picioare si nu mai ramanem cu nimic..ramanem fericite ca am incercat..sa nu ne pastram iubirea doar pentru noi. Si suntem alungate goale, printre nisipuri uscate, printre deserturi cu multa apa. Si ne cautam iar si iar. Si cand ne dam seama ca singurul loc unde nu ne-am cautat este sufletul lui, nu-l mai gasim pe EL. In disperarea nonsalanta ne pierdem lacrimi, dureri, zgomote, batai si cand il gasim EL e fericit asa cum nu mai fusase niciodata, atat de fericit incat, cand il privim nu-l mai recunoastem, iar noi il stiam atat de bine, stiam ce vrea inainte sa vorbeasca.. Si cu sila ce-o simti pe patul de moarte, cu gandul ca esti doar o simpla muritoare, te apuci sa cauti.. Ii cotrobai sufletul cu mirarea unui inceput de viata, si gasesti nimicuri, amoruri tarzii cu femei ieftine si te ingrozesti cum de ai putut sa iubesti un asemenea om..dar nu renunti..si cand in sfarsit te gasesti, te stergi de praf. Atunci e momentul cand iti dai seama ca tot ce mai ramasase din tine erau doar promisiuni apuse, stinse in lumina soarelui.. Te asezi la loc, multumesti, iti iei la revedere si pleci. Si-atunci promiti din nou ca n-o sa mai vezi lumina diminetii alaturi de un barbat, nici macar alaturi de barbatul vietii tale, c-o sa trezesti in tine doar sentimente sumbre, lipsite de orice iubire. Si sentimentele-ti par asa palpabile incat te crezi. Iar EL devine el.. Dar ti-e prea greu sa-i spui adio..

nu primim nimic, nici macar ce oferim

ai vazut vreodata iubirea parasind iubirea?
nu, te-am vazut doar pe tine, stinsa, slaba, fragila, te-am vazut inaltandu-ti sufletul la cer, parca asteptand o minune.
m-am desprins de ultimele ganduri..m-am asezat pe asfalt, suferinda, cramponata ca o frana la stop, cu iluziile arse si bagate adanc in buzunarul de langa pieptul aproape dezgolit
pieptul tau ferm, rotund, pustiit de atat dor
dor de mare?e dorul acela nebun, dor ca de casa parinteasca unde-ti asezai ciorapeii in geam pentru a veni mosul.
dor de el?e dorul cumplit, ce te arde, te sfasie ca si cum ai vrea sa te distrugi pe tine insati de la atat durere..si eu fugeam, fugeam de mine, de noi..

mi-ai pus florile pe pervaz si-ai inceput sa-mi canti "and i know that u know i'm unfaithful...i don't wanna hurt u anymore" nu te mai auzisem niciodata cantand, mai ales asa.. ma exaspera "unfaithful" nu-l simteam de-al casei, imi plagia nongusturile, ma facea sa te simt strain.. si am plecat, am urcat scarile in graba, si fugeam, fugeam de mine, de noi...

fragment de epoca...ti-am intins sufletul si-ai radiat de fericire
cu durerea unui inceput de viata mi-ai refuzat politicos darul fara explicatii
doar ai clipit si am plecat, am fugit, fugeam de mine, de noi...

m-am dat cu ruj pe buzele arse in speranta ca nu se vor mai crapa, cand ele te-asteptau pe tine..
de ce mi-erau pecetluite? era un ruj rosu, astor, delicat, prea delicat pentru ele.. mi-am manjit conturul si-am tipat
i-am taiat nervoasa venele si-am inceput sa-l strang in brate,
imi mirosea a tine, iar tu m-ai simtit rea,
atunci am fugit, fugeam de mine, de noi..

era vara, nu ma simtisem niciodata mai aproape de tine ca acum
cum ma iubeai? eu daca as fi barbat femeia mea n-ar trebui sa vorbeasca pentru ca i-as citi gandurile, m-as inspaimanta daca ar face pe detectivul,
s-o vad in toata splendoarea ei de femeie, punandu-si ciorapii sau conturandu-si genele
sa-i ridic breteaua cazuta pe umarul gol de la atata iubire, sa-i suflu parul de pe fruntea transpirata de iubirea plapanda ce creste in noi
dar barbatul meu ma voia altfel, si eu fugeam, fugeam de mine, de noi...

metodic

simţeam cum carillonarea bruscă a apei în prezenţa morții îmi înmuia degetele de frică, deşi nu o frică lancinantă, ci, din contră, plăcută la atingere. Încercam a mă prinde în mrejele sale pentru ca "avură" să nu fie doar o contopire a trupurilor, ci a sufletelor. E impresionant cum după atâta obtuzime în infinitismul dragostei să mă găsesc în fata scrierii, fără a pomeni de Ea. Să nu înţelegeţi greşit căci, deşi nu e fizic cu/lângă mine, e mereu prezentă în orice reacţiune, inacceptabilă de altfel m-aş simţi dacă nu s-ar întâmpla asta, nu m-aş mai avea cu aceeaşi tensiune şi febrilitate cu care mă are, indelebilă din toate străfulgerările-i nepământene.

îi sunt însăşi sângele

te port tatuată pe retină