Diana

Cand cineva iti vorbeste, il ai in fata, gura se schimonoseste sa rosteasca cuvinte si vezi cum ies si in loc sa te patrunda se disociaza. Tu esti ca un zid prin care nimic nu trece, se disperseaza fraze, propozitii, se impart si te ocolesc, nimic nu ajunge la tine. Intorci capul in stanga si in dreapta, frenetic, sa prinzi ceva, sa adaugi inca putin material de lucru in sinapse dar nu te poti misca, esti inert. Si vezi litere cum fug haotic de tine, cum se rastoarna de parca ar vrea sa-ti faca in ciuda ca nu le prinzi intelesul. Si te superi si incerci sa te gandesti, dar gandurile sunt haotice si fata e animata de o mimica prost aleasa momentului. Te uiti fix in ochii celuilalt incredintandu-i intelegerea ta, in timp ce esti blocat, dar derapezi prin amintiri si alte vorbe, mai mult nespuse. Zambesti sau plangi. De cele mai multe ori zambesti. In putinele momente in care plangi, lacrima, desi sudata de obrazul tau, te doare, parca se desprinde de pielea ta si ii simti greutatea. Iti place, dar te sperie, te sperie cat de mult poate fi totul. Si apoi sub forta gravitatiei cade, dar nu o auzi. Tot ce auzi e inceputul si sfarsitul. Sfarsitul iti rasuna mult timp in urechi, e ecou, ecou, ecou. E vocea acolo, care nu-ti da pace, pe care o vezi, o gusti, o mirosi, iei tot din ea si inca mai vibreaza sub atingerea timpanului tau. Si cuvintele celuilalt continua mult timp sa treaca observate pe langa tine. Prin tine trece doar ce-i suferind din celalalt.