nici eternitatea nu mi-e de-ajuns.

coborându-i treptele corzilor vocale îmi asurzi timpanul cu-n "de ce?": "de ce-ţi laşi ochii ăştia plânşi să-mi sece privirea?". cheia sol se împleticea spre calea ei eternă către mine, împletindu-mi între firele de păr un "mi" şi-un "do". nu-mi puteam stăpâni irisul să nu-şi tatueze pe retină zâmbetul său. mi-era imposibil să-mi stăpânesc urechile, pipăitul, chiar simţurile în sine să nu-şi înece corăbiile în trupul său divin. sticlea marea-n sufletul său, iar eu eram prea adâncită-n el ca să-mi dau seama că mă cuprinde cu ţărmurile şi mă face una cu apa ce-i spulbera colbul prins între dinţi, acei dinţi de un alb perfect ce par asemuiţi cu duritatea unei stânci de sfârşit de iulie. dar tresării când îmi atinse cu buricul degetului firul de iarba ce mi se aşezase pe ochi. îl simţisem, era doar frica că n-o să mai fiu a lui în totalitate, c-acea fiinţă neînsemnată îmi va lega cu noduri strânse iubirea mea de el ş-o va duce departe. dezgolită de acest corset ce părea că-mi va durea iubirea până la sufocare, doar am rămas împreunaţi în veşnicie.