metodic

simţeam cum carillonarea bruscă a apei în prezenţa morții îmi înmuia degetele de frică, deşi nu o frică lancinantă, ci, din contră, plăcută la atingere. Încercam a mă prinde în mrejele sale pentru ca "avură" să nu fie doar o contopire a trupurilor, ci a sufletelor. E impresionant cum după atâta obtuzime în infinitismul dragostei să mă găsesc în fata scrierii, fără a pomeni de Ea. Să nu înţelegeţi greşit căci, deşi nu e fizic cu/lângă mine, e mereu prezentă în orice reacţiune, inacceptabilă de altfel m-aş simţi dacă nu s-ar întâmpla asta, nu m-aş mai avea cu aceeaşi tensiune şi febrilitate cu care mă are, indelebilă din toate străfulgerările-i nepământene.

îi sunt însăşi sângele

te port tatuată pe retină