femeia aceea 2.

o văzusem din nou, acum mai rănită că niciodată. se sfia să-mi arate o unghie din durerea ei tocmai pentru a nu-mi porvoca milă. stătea ascunsă pe sub pietricele de nisip şi-l cauta cu privirea prin fiecare colţişor de geană. îl aştepta nerăbdătoare să-i spună că i-a fost atât de dor, însă era în van. vlaga i se scurgea prin sudoarea ce părea a nu-i da pace, iar cu o atingere a degetelor pe piele, oftă. confuză, ridica din umeri când era întrebată ceva, parc-o dureau şi vorbele adresate, voind doar să se închidă într-un loc pur, neatins. ridicându-şi picioarele din nămolul durerii se sui nimicitor de suferindă pe bicicleta ce părea a nu-i mai susţine durerea. îşi puse hăţurile şi începu a trage de nebuloasa agonie. deşi nu-şi ducea capul în urmă şi privea înainte, erau clipe când vântul îi durea urechile şi priveliştea ce i se afişa îi străpungea ochii. văzându-se nevoită îşi plecă capul înaintea asfaltului încins de căldura de peste 35 de grade ce-i ardea în fumuri curcubeiate picături din durere. se opri când simţi că greşeşte urmând goana după el. în minte imortaliză scene-n doi, îşi curse lacrimile şi plecă mai departe. simţea cum se scurge printre cablurile de la frână şi cum îşi pierde degetele de pe ghidon, dar continua. ajunsa-n faţa oglinzii se privi mai mirată ca niciodată. deşi nu folosea machiaj pentru a-şi ascunde imperfecţiunile, părea că-şi umbrise ochii verzi cu tone de negru. tentaţia de a-şi şterge faţa îi lumină calea. pe o dischetă puse demachiant şi începu. încerca a se urzica, a se îndurera singură pentru a-şi uita durerea de el însă dădu greş. umbrele nu se şterseră şi nici durerea nu fu alungată. nu-i rămăsese decât să-şi ceară iertare. cu gura uscată de dor de săruturile lui, şopti, înghiţindu-şi saliva proaspătă: "iartă-mă că te divinizez, iartă-mi păcatul strigător la cer..."