Diana

            Am sufletul uscat, gol, încerc să tastez frenetic în ireal.        

Încerc să ne scriu, să rămânem impregnați, să nu ne pierdem.

            E amalgamic și mâinile-s de plumb, iar degetele, degetele-mi scapă.

Mă fredonez haotic, gând în gând, căci doar în gând mai vrei la mine.

            Tatuează-mă pe retină, doar astfel voi muri odată cu tine.

Eu iar nu știu să înțeleg ce-mi spune mintea și cum îmi joacă neuronii încolăciți.

            Și doar, doar m-oi regăsi în acel ultim.

Am obosit să merg de colo-colo, să alerg cu aceleași picioare, să spăl același păr.

            Aș vrea o doză de culoare și, iată, o cicatrice se desface.

Dar nu-s poet, nici vreun reprezentat al legii, sunt doar un biet, un biet ciclu de ne-nțelegeri.

            Ce-am vrut să spun? Nimic nu sunt.

Când mă voi despica de piele, putea-voi oare să gust din carnea proaspătă?

            Și dacă nu, e-n van toată osânda noastră?

Eu înțeleg nimic, nimic nu mă-nțelege.

            Voi spune oare tot ce simt?

Când spun ca mint?

            Vă veți juca cu mine? Mă veți fi personificat deja?

Eu sunt nimic, nimic nu e cu mine.

            Am obosit.

Te-aș mai trăi puțin, dar nu mă lași.

            Nu sunt nici da, ca să-l afirm pe nu.

Ne mai privim pe noi și-apoi ne transformăm în scrum?

            Eu, tu mai rămâi puțin.

Mă presar agale prin locuri fără drumuri, dar tu faci cale întoarsă.

            Nu mai vrei a mă urma.