aspru

roua diminetii imi frange ultimul rid de pe fata imbatranita de dor. instinctual imi pun zambetul de iarna, insa mi-l dau jos intr-o clipita. nu-mi pot deschide ochii in fata puritatii tale, cum nu-mi pot imagina viata fara tine. ma prabusesc in irisul unui copil mort de neputinta, vrand doar sa-i ingrijesc putin petele de pe spatele perfect curbat. imi adoarme insa un gand in minte, inainte de a-l putea rosti. ispitita de neputinta unui nou inceput, imi infig degetele adanc in cer si incep sa-l trag spre mine. inevitabila este arderea sufletului meu pe rugul dragostei. acum pasesc pe soare, nu mi-am putut aduce cerul in palmi, asa ca am inceput cu tine, tu esti muza mea, in tine ma incred de acum. imi patrunde, ca un cutit, spre amigdale, un cuvant prea greu de inghitit si prea greu de inteles. mintea-mi este confuza, globul de cristal nu-si mai gaseste locul, se plimba prin parul meu ca si cum acolo i-ar fi locul, cand de fapt, inelarul il asteapta nerabdator, pentru a se impreuna in vesnicie. raiul imi fuge de sub picioare, ma pierde definitiv, impotriva vointei mele.