E atat de multa moarte-n mine si-atat de putina durere, incat am ajuns sa-mi sabotez si tentativele de sinucidere. 

Mi se imprima pe timpan ticairile ceasului ale carui ore se balanseaza nehotarat intre cea din urma si cea dintai.

Imi lipesc pleoapele, dimineata, implorand sa-mi mai stea intunericul, cu acelasi nesat cu care-mi chem sfarsitul.

Imi mutilez interiorul. 

Urasc incercarile de a-mi gasi cusur in goliciunea opaca a trupului imbatranit. 

Retina anonimilor nu-mi reflecta eul putrezit si descompus, ci ma tatueaza mental intr-o Afrodita contemporana.

Imi colcaie moartea sub piele. 

Ma leapada linistea.

E zbucium. E haos. E tot si-i nimic.