Sa ies din mintea mea. Atunci. Acum. Atunci. Mereu. Si pentru totdeauna. 

Si sa ma-ndrept mereu, dar nu spre tine.

Si sa ma-ndrept mereu, dar nu spre mine.

Sa plec din noi. S-ajung sa ma dizolv, dar nu in aceleasi brate, nu in aceleasi ganduri. In ganduri de-altadata. In ganduri negandite. In pagini nescrise. In ochii care nu ma vad si in urechile ce nu m-aud si n-o vor face niciodata. Sa ma opresc din a mai spune. Sa nu ma mai impart. Sa ma despart de mine. Sa plec din ganduri. Sa plec din mine si din tine. Sa nu ne regasim. Sa nu ma vad aceeasi. Sa nu mai fiu nici eu, nici tu. Sa-ti multumesc si-apoi sa pleci. Definitiv. Asa cum mi-ai promis. Irevocabil. Acum du-te. Acum pleaca. Nu mai zabovi, nu mai e loc pentru amandoi. Ma mai imbat putin cu-aducerile-aminte. Si ma rasfir si eu. Odata cu luna. Sa mai privesc odata luna. Si marea. Marea mea. Dar nu de oameni. Si nu de noi. Sa nu ma mai sufoce noi, sa ma sufoce linistea. Sa-mi fie plina, sa-mi fie de ajuns. Atat as vrea. La malul marii. Sa fiu eu, fara mine. Goala. Si sa ma-mbrace marea. Si valurile sa-mi fie asternuturi, nisipul sa ma spele. Si marea, liniste. Si sa simt, sa simt, sa simt, sa simt. Ceva. Orice. Franturi. Macar sa simt. Macar odata. Si-un ramas bun ce mi-a inghetat de mult. Dar nu pe buze, nu in suflet, ci in gand. Si nu pot sa-l dezghet. Nu pot sa-l cuantific. Nu-l pot. Si nu mai simt, eu nu mai simt. Si-atat as vrea sa plec din mine. Sa plec din mintea mea. Sa plec din mintea mea. Sa plec din mine. Acum. Si pentru totdeauna.