Pășesc pe asfaltul ud fara sa stiu daca mai trec
Sau am rămas încă lângă tine
Imi foșnește parul si ma spală ploaia
Sub adierea sfânta a vântului
Ce pare a mi lua dorul de tine
Si calc inevitabil pe același drum
Pe care ai fi călcat si tu
Daca ne am fi avut
Numai pentru a mi aminti
Cum am fi putut fi doi
Si n am fost niciodată

Mirosuri anonime imi putrezesc
Sub pleoape si vad atâția triști
In juru mi încât ma tem
Ca voi fi una cu ei

Eu ploi multe pana a te intâlni
Si ținându ma de mâna vântul
Ma așez pe aceeași banca
Sa privim același cer

Acolo, aici

Ma uda doar ploaia
Ochii nu... Voiam sa mi curat retina de imaginea ta
Însă ma refuza, cum o face de obicei
Imi da de inteles
Ca n ar mai avea ce sa poarte tatuat atât de mândra
Si ca ar deveni o obișnuita atingere a soarelui
Fara tine in ea

Ii cer sufletului sa te împacheteze si sa ti
Pună funda
Sa te regăsești cand te vei cauta in mine
Dar nu...
Esti prea perfect pentru a te distruge cu câteva
Dungi imperfecte, la linie
Iar tu nu...

Cand in sfârșit imi fac curaj sa mi pun picior
Peste picior
Sa mi acopăr pielea de la atâta ploaie
Si sa las in loc de lacrimi
Sa ma ude ploaia
Imi spune sufletul ca l doare
Ca vrea sa te plângă
Dar ca nu vrea sa pleci

Moment banal: 23:16, sângerândă, pe treptele sufletului tău, meu...

Simt cum ma furnica obrajii de la
Șiroaiele de lacrimi
Ce prea blânde
Neașteptat de reci
Te plang
Si te lasa sa pleci
Sa mi desenezi curbe pe piele
Si sa pleci

Instinctual, te sterg cu mâna mea
Mult prea bătrâna, mult prea lipsită
De atingerea ta

Si ma reneagă tot, ma reneagă
Tot

Căci ti am curmat dorul ce
Prea tare apasă
Al meu suflet
Făr de a sti
Ce furtuni ai declanșat in mine
Si ce ziduri de neclintit ai ridicat

Încât ma întreb cum voi mai fi oare
Capabilă sa mi mutilez încă odată trupul
Pentru un alt noi...

Si cum colcăie strada de oameni, de trupuri
Flămânde de atingeri
Si eu privesc la tine
Tot ce nu găsesc in ei
Si tu privești la mine
Tot ce găsești in ea...

Căci m ai uitat prin zilele acelea
Si nu te ai mai intors
Sa vezi daca
Încă mai respir aerul pe care mi l ai lăsat
Sau am murit de mult

Imi așez capul pe lacrimile Domnului
Si plângem împreuna
Imi e cel mai usor sa plang lângă El

Sa simt picurii albaștrii cum se impregnează
In pielea mea
Ca mi spală trupul
Ars de la atâta soare
Ce pare a nu se mai opri
Din a ti răsări in suflet

Iar cand in sufletul tău răsare soarele
In al meu apun de mult alte lacrimi
Apun de mult ale vorbe
Rostite in melancolia
Unei iluzorii iertari a sinelui

Alte priviri ce ma considera nebuna
Alte suflete ce stau plăpânde
Între noi
Maturizate de nemiloasele etape
Ce ne sunt date a trai
Acum

Si nu mi lipsești decât cum ii lipsește
Pamântului ploaia pe timp de seceta
Si marii soarele pe timp de iarna
Si orbului vederea
Si surdului auzul
Nu mi lipsești decât atât

De mult mi e dor...